Nu prea știu eu care-s valorile noțiunii de “prieten” și, sincer să fiu, nici să dau valoare unei relații pentru a transforma-o în “prietenie”. Se învață, se simte, vine de la sine… habar nu am. Știu numai că eu fac categorii: amici, colegi, tovarăși de distracție, cunoștințe; niciodată prieteni.
Curios mi-a fost să constat recent că oameni pe care i-am categorisit ingrat pot vorbi despre mine mai bine decât aș face-o eu însumi. Cred că ăsta-i exercițiul perfect de verificare, cu condiția să nu fie efectuat intenționat.
“Tu ce ai face în locul meu?” – sigur vă e cunoscută întrebarea. Cred că în situația în care răspunsul primit e forma cea mai bună a gândurilor tale, pe care tu nu știi să le exprimi, e clar că a fost oferit de un om care te cunoaște. Dar hai mai bine să punem problema invers :). Dacă primești întrebarea tu și nu știi să răspunzi? Sincer, te-ai întrebat cât de bine îl cunoști pe acel om? Și apoi, meriți să te numească “prieten”?
Dar nu în direcția asta ar fi nelămuriri apăsătoare. Mai grea e întrebarea “Cum e cu prietenii autoproclamați?” Aveți și voi lichele? Cum ‘or fi ajuns ei la concluzia că le ești prieten și cum faci să le explici că-s din altă categorie? Se prea poate ca mulți ani de tovărășie să fie un motiv sau poate multe petreceri cu sticle de vodka împărțite ori poate milioanele de glumele la care ați râs împreună; poate cercul comun de cunoștințe sau diverse forme de ajutor reciproc.
Totuși, pentru mine astea-s variabile circumstanțiale. Un cerc comun de cunoștințe nu înseamnă o alegere voită sau împărtășirea unor valori comune, tovarășie îndelungată mai înseamnă și conjunctură, petrecerile și glumele devin reflex uneori, nu le mai evaluezi, iar ajutorul nu înseamnă întotdeauna și implicare emoțională ori efort.
Tind să cred că mai există și acele prietenii delimitate de vârstă. Cel mai bun prieten din copilarie era vecinul de bloc – când ai încetat să mai bați pietrele în cartier a devenit doar “vecinu’„; cel mai bun prieten din scoală era colegul de bancă – la finalul școlii și-a găsit fiecare alți prieteni în liceul la care a mers; cel mai bun prieten din liceu era cel cu care chiuleai, împărțeai țigara sau îți găsea minciuna cea mai bună pentru prietena care era pe punctul de a-ți da papucii – după liceu nu mai țineți legătura decât prin Like-uri pe Facebook.
Și apoi mai știu că atunci când nu te mai simți bine într-o companie, o eviți. Dar oare trebuie justificată?
PS: Cred că prietenii mi-i număr pe un deget. Și e cu încăpățânare numărătoarea, recunosc.
